Nu îi vreau aici

Nu mă pot opri să îi privesc prin casă când adună toată energia pozitivă într-un balon, apoi îl sparg și numai sclipici și confetti e în sufletele noastre. Nu m-aș sătura vreodată să dansez cu ei prin casă, să îi sufoc în iubire și să le ascult cuvintele răstălmăcite. Fără mongoloizii care mi-au schimbat numele de la KIIIKIII, la TITIIII, la CLLLIISTIII.

Dar cum să le povestesc lor despre o lume în care mie îmi e greu să exist uneori? Într-o lume în care oamenii au uitat că gesturile mărunte contează, că iubirea față de ceilalți e necesară și că mintea poate fi un abis negru pe care nu o să îl înțeleagă. Cum o să îi privesc în ochi să le spun că lumea chiar e perversă și rea și că doar cei care luptă egoist, au de câștigat. Cum o să le explic că nu ecranul ăla, pe care își petrece colegul lui de bancă 7 ore din zi, e important, ci prietenia pe care le-o oferi oamenilor. Cum o să mă încadrez  într-o lume în care copiii trebuie să fie mini-roboței care învață chineza, rusa și japoneza de la doi ani, dar nu știu limba română? Cum o sa le explic că nu e chair așa rău să trăiești în România? Că poate uneori oamenii exagerează și promovează doar ce e urât, dar ce contează e ceea ce vrei tu să crezi.

Nu îi vreau atrași de luxul pe care îl expun oamenii, de sărăcia din suflete pe care o pudrăm cu straturi groase de falsitate. Nu îi vreau geloși pe prietenii lor, cărora părinții le cumpără ultimul Porsche la 18 ani, pe care în final îl vedem făcut pulbere pe DN1. Nu vreau să cred că viața lor va fi despre a învăța „cum se face lean” de la un faimos puști de pe Youtube sau despre muzica în care drogurile, sexul, Gucci-Mucci și banii sunt temple conduse de zei la care ei se închină.

Nu o vreau pe ea lipsită de inocență și mințită de Instagram că un fond de ten sau un ruj pot face minuni. Nu vreau să o aud prin perete plângând din gelozie, din cauza idiotului care nu o mai sună sau pentru că vreo influenceriță a făcut-o să se simtă plină de complexe. Nu îl vreau pe el un devorator de sentimente care se joacă cu mintea fetelor fără să le explice „Sunt un nesimțit, nu da vina pe mama”. Mai mult decât atât, nu îl vreau îmbrăcat în Philip Plein…

Mi-e frică de momentul în care nu vor mai avea nevoie de răspunsuri la întrebări. Când nu vor mai vrea să știe de ce e iarba verde sau de unde vin copii, vor vrea să știe dacă cunoști vreun dealer sau poți să recomanzi un doctor pentru vreun avort. Mingiuța roz, plină de viață, în care trăim, ne face să credem că totul ne aparține, oricând, oriunde. În 3 secunde poți fi rege în lumea ta sau poți să te duci la fund într-un ocean îmbâxit de plastic. Internetul ne învață cum să ne vindem mai bine, iar noi îl ascultăm mai ceva decât umorul prost de la televizor. Detest ce scriu acum.

Cum o să pot să îi explic că e normal ca un copil să fie însoțit în prima zi de școală de două doamne cărora să le spună “mami”? Că mama colegei lui nu era bătută, doar machiată prost. Cum o să pot să îi descriu corupția în termeni de nevinovăție, când colegul lui își plânge părinții uciși de-un mare mârlan cu funcție înaltă? Cum o să îi explic că “Urâtă” “Strâmbă” nu sunt cuvinte potrivite care să descrie imperfecțiunile unei persoane?

Cum pot să îi vorbesc despre „political corectness”, „acceptare” sau „egalitate” când nici eu nu mai cunosc diferența? Că oamenii au evoluat până au uitat că există o limită a respectului, a normalității pe care o transpun sub forma unor cuvinte elegante, iar în spatele acestor cuvinte stau gânduri otrăvite de ignoranță, detestare, scârbă, învinuire.

Dacă citești rândurile astea, te rog, încearcă mai mult.