De ce ne e frică de adevăr?

Mi-e teamă să mai vorbesc de ceva timp despre ceea ce cred cu voce tare, pentru că pe mulți îi doare. Ba plângem și facem proteste că avem o culoare anume, ba suntem simandicoși și îi dăm în cap celui care ne trage deoparte și ne dă o palma peste față (la figurat vorbesc, desigur) când n-avem dreptate. Bleah, eu nu sunt persoana potrivită care să mănânce același…ca toată lumea.

„Frații mei mă trag deoparte atunci când dau eroare”, dar voi nu ascultați rap, ascultați lofy- vibes că alea sunt mai pe feeling. Când nu mi-a plăcut am zis și când am tăcut înseamnă că aveam de ce să tac, altfel imadiat te-aș fi tras deoparte și ti-aș fi zis de ce doare.

Articolul ăsta nu e făcut nici să învețe pe cineva ceva, nici să mă scoată pe mine țap ispășitor, ci mai degrabă e un articol care să te facă să te gândești că oamenii au un nivel de saturație până la care pot să tolereze superficialitatea. Unii te trag și îți zic, alții poate pleacă fără să te anunțe. Unii te lasă și îți zic o dată, de două ori, iar daca tu vrei să mergi cu turma, then is yo choice.

Am multe motive pentru care m-am săturat de oameni (de unii dintre ei) și am și mai multe motive să cred că e important să îți dai seama cine e autentic și cine e acolo lângă tine doar de umplutură. Mie nu îmi place umplutura decât dacă e mascapone cu lămâie, într-o Pavlova, altfel bye. Și nu, poate nu e vina ta, poate e vina mea pentru că te-am ținut prea mult pe un loc pe care îl ocupai degeaba, pentru că ți-am deschis ochii și apoi ai uitat sau poate e vina ta pentru că încă nu te-ai maturizat încât să îți dai seama că sub cerul ăsta oamenii care n-au nimic veridic de zis înseamnă că nici n-au prea multe planuri, deci rămâi in urma.

Adevărul doare. Mereu. Dar e cea mai mare plăcere care îmi ridică fiecare rădăcină a firului de par ca pe un ghiocel la început de primăvară. Te prefer sincer, te prefer deschis la minte, nu un limitat absolut care vede doar un singur drum și pe ăla catapultează, orbește și dispare. Pentru că asta se întamplă, oamenii limitați dispar, iar tot ce contează în final este ce ai zis sau ce n-ai zis.

Nu trebuie să o zici pentru toți, trebuie să o zici pentru tine. Atunci când mă minți pe mine, totodată te minți pe tine. Și de ce aș minți? Ca să nu suferi? Ca să nu vezi dincolo de tine? Ca să nu încerci? Viața fără suferință e ca bezeaua fără zahăr. Cum adică să nu suferi? Cum adică să nu deschizi ochii și să nu spui ce îți stă pe limbă? De frica cui? De frica ta.

Life is pretty unexpected, dacă mă întebi pe mine.