Ai plecat

Doare.

Tare, tare, tare.       

Să îl simți plecând pe omul de lângă tine. Să îi simți ultima îmbrățișare și să fii conștient că va fi ultima. Iar cel mai rău doare să îți imaginezi cum va fi viața ta fără el, care în capul tău era nemuritor.

Nu doar tu ai plecat, au plecat mai mulți între timp. Tu ești într-un loc sigur, știu asta, dar mi-e dor de tine. Îmi doresc să fii din nou în bucătărie cu țigara aprinsă și cu porția de supă pregătită penru mine. Îmi e dor să te știu păzitorul meu de secrete, să ți le spun și să mă ajuți. Îmi e dor de mine când nu aveam altele de făcut și stăteam cu tine, râdeam și îmi povesteai din tinerețe. Îmi pare rău că am crescut și nu am mai trecut așa des pe la tine, dar tu m-ai învățat că trebuie să trăiesc. Tu mi-ai spus că merit tot ce e mai bun pentru că sunt diferită de mai toți ai familiei. Tu m-ai învățat că oricât de mult ar durea, trebuie să vorbesc despre ceea ce simt. Tare aș vrea să mai aud un “Să crești mare!”.

Tu mi-ai spus că dacă nu e deștept, înalt și puternic, să nu îl iau. Tu ai fost cu mine atunci când nu mai înțelegeam nimic, când îmi uram existența și oamenii de lângă mine. Tu ai fost cea care m-a învățat să iubesc oamenii cu tot cu defectele lor.

Mi-e dor de el când îmi vorbea frumos și stătea ore în șir să îmi demonstreze ce drăguț e. Mi-e dor să se roage de mine să mă ridic din pat și să fac pe Andreea Marin. Mi-e dor să îl văd zâmbind când ziceam vreo idioțenie sau când dansam ca o nebună prin casă. Îmi doresc să fi pocnit din degete și să fi oprit timpul, să îl fi privi pentru încă 10 minute până dincolo de ochi, buze și cicatrici. Dincolo de ceea ce încerca să pară. Mi-a spus că trebuie să învăț să fiu spontană, m-a învățat că fără suferință nu trăiești și, cel mai important, mi-a reamintit cine sunt. Mi-e dor pentru că a lăsat amprente.

Mi-e dor de ei. De mama căreia îi zâmbea inima când ne vedea pe mine și frații mei la masă cu toți verișorii. De tata care nu rata vreo ocazie să mergem “în excursie” la zoo. De orele de chin făcând teme cu sora mea. De frate-meu când avea șuvițe. De sâmbetele în care îmi luam costumele de dans și făceam un one-man-show de senzație în fața lor.

Cel mai tare îmi e dor de mine. De mine când nu aveam dubii, când totul părea o nimica toată, când visam mai mult și, în jovialitatea mea, știam că nimic nu e imposibil.