Photo by David Marcu on Unsplash

No strings attached. Cam așa aș putea defini relația mea cu patria mamă. Kein Gefühl. Nada.

În vorbele lui Adrian Păunescu „Tragica mea adorată Românie/ Calea nu ţi se mai ştie”. Mor de drag când văd exaltarea din ochii unora care acum cinci luni urlau pentru că n-avem de niciunele. 1 Decembrie cu un zâmbet din ăla fals, pe care îl are gagică ta când îți spune că îi place când porți șosete atunci când faceți sex. Sentimentul ăsta de gol pe care ar trebui sa îl ai după un one night stand nu l-am simțit niciodată pentru că pun pasiune pentru ceea ce iubesc. Nu o fac așa doar de plăcere. Dar pentru România nu cred că mai am pasiune, deci indiferența e pătrunzătoare.

Zic „La multi ani, România”, dacă mă gândesc la pajiști care mi-au curmat drumul vieții, la drumuri pe care le-am dobândit în încercarea de a mă redescoperi, la pomi la umbra cărora poate am găsit un moment de liniște, la cerul care e mereu deasupra mea și îmi dă soare când totul urlă, la marea zgomotoasă când stau la H2O, la istoria bogată în care ne-am pierdut, la oamenii care au luptat (în adevăratul sens al cuvantului) pentru a face din România un loc mai bun, la sangele care îmi trece  prin vene. Eu o zic în liniște, nu țip un la mulți ani care nu are nicio treabă cu realitatea.

Nu vreau să răsune trâmbițe și încolonări care azi nu ne mai reprezintă, nu mai au valoare pentru că suntem morți pe dinăuntru de la atât de multă românie, atât spirit civic inconfundabil. Facem proteste si ne răzvrătim, deci cum poți să mai zâmbești de 1 Decembrie? Natura e cimentată, defrișată, plastifiată, deci ce să urez? Cui?

Sunt dezamăgită. Dacă acum ceva ani zâmbeam și eram entuziasmată de ziua asta, anul ăsta știu doar că fac bradul pentru că vine Crăciunul. Dacă acum câțiva ani aclamam un sentiment de mândrie pentru valori, azi știu că au făcut-o pe cont propriu, nu pentru că România a ajutat în vreun fel. Nu ne știe nici dreacu. Nu îmi neg rădăcinile pentru că sunt aici, dar n-am ce să mai respect în afară de ce a fost și ce va fi. Faptul că tot ce iubim e aici, asta ne mai ține prin preajmă, altfel ar fi doar resentimente rămase.

Nu zic „La mulți ani” Romaniei oamenilor de azi, nu am cui să mulțumesc, nu am cui să mă adresez când zic „La multi ani, Romania”. E gol. Nu e nimic. E incapacitate, intoleranță, judecată, criticism și ignoranță la tot pasul. Cui aș putea să mulțumesc? Cui să-i zic La multi ani? Istoriei? De mult s-au retras oamenii și probabil se răsucesc în morminte actori, artiști, valori naționale, regi, regine, cultură, militanți ai dreptății. Viitorului? Săracii se gândesc cum să scape mai repede.

S-au dus ani de trudă pe degeaba. Pe jeg, corupție și egoism. Și cele mai triumfătoare nume de azi nu sunt aici pentru că „România” le-a ajutat, ci pentru că oamenii s-au ajutat singuri. Așa cum facem toți.

Așadar, fiți voi români doar azi. La mulți ani, România. Primești cu colindul?