Nu sunt aici azi pentru că era necesar, pentru că din milioanele de bloguri, al meu lipsea. Sunt aici pentru că mi-am permis să risc, să scriu ce-mi trece prin cap, să măsor cuvintele în emoțiile pe care le simt și să îmi iau doza de inspirație ascultând și privind oameni. Tot ce fac acum este să creez un context pentru tine prin care să îți mărturisesc admirația mea pentru că ai intrat în templul meu, în spațiul meu intim și ai ales doar să te regăsești în ceea ce am scris.

Nu sunt vreo Maria Theresa a acestui Univers, nici vreo domnișoară persiflantă din mijlocul Bucureștiului, nici Nostradamus sau altă ființă spirituală. Mi-e frică. Mi-e frică de singurătate Mi-e frică să merg singură pe stradă când se lasă seara. Mi-e frică de reduceri, de mall-uri în perioada sărbătorilor. Mi-e frică să fac alegeri. Mi-e frică de ciclitatea vieții. Mi-e frică de viitor și de posibiltatea de a trăi din resurse limitate. Mi-e frică de mine pentru că uneori îmi fac rău fără să vreau. Mi-e frică să nu mă trezesc într-o zi fără să mai aud muzica. Mi-e frică să simt, să mă las iubită, să mă atașez. Mi-e frică să dorm într-o casă doar a mea. Mi-e frică de războaie, eșecuri, suferință. Mi-e frică să las oamenii să intre și să plece când vor. Mi-e frică de Alzheimer, de boli, de cancer. Mi-e frică de oameni.

Și cu toate astea, aleg să risc. Să încerc. Să trăiesc.

Suntem în ultima clipă din viață și chiar atunci ne dăm seama că nu am iubit îndeajuns. Că ar fi trebuit, poate, un pic mai mult zahăr pudră și mai puțină scorțișoară. Suntem conștienți că suntem ființe diferite, dar totuși ne supunem aceloarași reguli și trecem prin experiențe asemănătoare, mai devreme sau mai târziu. E nedrept să crezi că existența ta se reduce la un singur moment, ruinat de un idiot, într-o zi de luni sau la un proiect, dat de fucking-domnul-director al Mi-se-rupe-de-tine Company, cu deadline în două zile.

Suntem rezultatul nopților nedormite, certurilor fără sens, zilelor petrecute în confuzie, conversațiilor la 3 dimineața, durerilor născute din iubire, alegerilor de moment sau responsabilităților neasumate și oamenilor cărora le-am dat un șut în fund când au plecat din viețile noastre.

Probabil e un alt loc în care căutați secretul unei vieții fericite, cu acces la iubire nelimitată, însă vă dau o veste tristă. Nu cunosc niciunul dintre răspunsurile pe care le căutați.Tot ce-i înșirat pe net sunt clișee mult prea dulci pentru vieți mult prea picante. Nu e totul lapte și miere, că mna mai sunt ședințe la terapeut, rate de plătit, iubiți de adunat de pe la mamele lor să îi înveți cum să fie bărbăței, case de cumpărat, vacanțe pe banii lu tăticuțu` de organizat, autobuze de prins că bani de Lambo, n-avem.

Viața? E fix așa cum vrei tu să o vezi. Horror, îmbârligată, confuză, șocantă, tragică, fantastică, irecuperabilă, irosită, misterioasă, curioasă. E cu maioneză și ketchup, cu usturoi și roșii, cu frișcă și ciocolată, cu iubire și cu suferință, cu minciună și țipete, cu semne și umbre. Dar e a ta, ia-o în brațe și spune-i că o să ai grijă de ea, că o să o accepți și o să îi dai sfaturi…că  o să o iubești, indiferent de circumstanțe. E ca un puzzle, cum ar zice prietenul meu Daniel Sloss.

De ce mama mă-sii din cei 500 de milioane de spermatozoizi, eu am fost cel care a ajuns unde trebuia?! De ce nu m-am oprit să zic „Știți băieți, eu iau o pauză. Poate vin mai încolo.”? Trebuia să fii aici. Ai reprezentat o lecție pentru mulți oameni, un răspuns sau chiar o întrebare.  Scopul tău e atins în fiecare zi, cu fiecare persoană pe care o întâlnești.

Nu, nu ești următorul Bill Gates, dar ești persoana pe care vreau să o iau de mână. Așa că, hai, vii cu mine? Unde vrei…